Sad

La ce bun sa fim fericiti daca in final plangem si suferim? La ce bun sa ne atasam de cineva daca in final ramanem tot singuri?
Sunt trista si ma doare ca nu-l am pe EL langa mine. EL cel care este in gandul meu dimineata cand ma trezesc, EL, cel caruia ii urez in sinea mea „noapte buna” inainte sa adorm, EL, cel caruia… EL… e asa departe de mine… E acolo, in lumea lui, cu mama lui, cu cainii lui, cu Loganul lui cel mult iubit, cu job-ul lui cel mult visat, cu prietenii lui, cu viata lui din care eu nu mai fac parte. Oare am facut vreodata cu adevarat? M-am simtit de umplutura... M-am simtit foarte putin importanta pentru el… Si de asta ne-am si despartit… pentru ca nu-mi mai era bine langa el. Oare acum mi-e bine? Oare daca plangi inseamna ca ti-e bine? Daaaaaahhhh!!! Normal ca nu! Nu mi-e bine nici acum… Orice as face tot ma gandesc la el, la noi, la ce-ar fi putut sa fie. Si incepuse asa de frumos… Si deodata… M-am gandit sa plec departe, sa las totul in urma. Oare are ar avea vreun rost? M-as gandi la EL mai putin decat o fac acum? Aici? La masa mea neagra precum sufletul meu, la acest calculator care e confidentul meu? Poza cu noi nu mai e pe ecran dar asta nu inseamna ca nu o privesc zilnic… Am vrut sa o sterg dar nu pot. Ceva nu ma lasa. Am vrut sa-i sterg numerele din telefon dar degeaba ca le stiu. Le-am memorat de la atatea mesaje cate ne-am trimis. Am vrut sa-l sterg din lista de mess… N-am putut nici asta. Nu pot sa-l scot din viata mea, NU VREAU! Dupa foarte mult timp gasisem pe cineva altfel decat toti ceilalti cu care am stat. Cineva care imi oferea tot ce aveam nevoie din punct de vedere spiritual. Cineva numai pentru sufletul meu… Cineva de care m-am atasat foarte repede dar care s-a schimbat foarte mult intr-un timp foarte scurt si nu cred ca o sa aflu vreodata de ce.
Cred ca spre deosebire de celelalte relatii, aici n-am gresit cu nimic. Sau poate am gresit cand am inceput sa tin la el dar inimii nu ii poti poruncii ce sa faca. Si nu numai inima a vrut sa se ataseze de EL ci toata fiinta mea a facut-o. Acum am murit psihic. Sunt un robot, fara sperante, fara vise sau iluzii, ganduri bune sau zambet pe buze. Totul se desfasoara mecanic, nu mai am EU controlul asupra MEA, nu mai pot raspunde la o intrebare simpla pusa de oamenii din jur: „Ti-e bine?” NU STIU! Pentru ca asa e: NU STIU! Putin ma intereseaza ce se intampla in jurul meu, putin ma intereseaza ce se intampla cu mine, nu mai am nicio pofta de viata, fac totul doar pentru ca asa trebuie facut nu neaparat pentru ca as vrea. Logica imi spune sa nu-l sun desi as vrea sa o fac. Dar tot logica imi ofera si explicatia pentru care sa nu fac acest lucru necugetat: „ce as obtine sunandu-l? Ca de impacat oricum nu ne mai impacam, tu ai tot incercat, dar acum nu mai vrea el. Si te-ai despartit de el pentru ca nu-ti era bine langa el. De ce sa-l suni acum?”
Prin filme intotdeauna un cuplu se impaca pentru ca a intervenit un prieten care stia cat de mult tin cei doi unul la celalalt. Viata nu e un film, viata e o realitate cruda si impacari din astea nu prea au loc. Impacare… mai exista in dictionarul meu cuvantul asta? Se pare ca da doar ca atat mai e: un simplu cuvant. La fel ca si „Te iubesc”… Nu mai trezesc nimic in mine…