La ce bun sa fim fericiti daca in final plangem si suferim? La ce bun sa ne atasam de cineva daca in final ramanem tot singuri?
Sunt trista si ma doare ca nu-l am pe EL langa mine. EL cel care este in gandul meu dimineata cand ma trezesc, EL, cel caruia ii urez in sinea mea „noapte buna” inainte sa adorm, EL, cel caruia… EL… e asa departe de mine… E acolo, in lumea lui, cu mama lui, cu cainii lui, cu Loganul lui cel mult iubit, cu job-ul lui cel mult visat, cu prietenii lui, cu viata lui din care eu nu mai fac parte. Oare am facut vreodata cu adevarat? M-am simtit de umplutura... M-am simtit foarte putin importanta pentru el… Si de asta ne-am si despartit… pentru ca nu-mi mai era bine langa el. Oare acum mi-e bine? Oare daca plangi inseamna ca ti-e bine? Daaaaaahhhh!!! Normal ca nu! Nu mi-e bine nici acum… Orice as face tot ma gandesc la el, la noi, la ce-ar fi putut sa fie. Si incepuse asa de frumos… Si deodata… M-am gandit sa plec departe, sa las totul in urma. Oare are ar avea vreun rost? M-as gandi la EL mai putin decat o fac acum? Aici? La masa mea neagra precum sufletul meu, la acest calculator care e confidentul meu? Poza cu noi nu mai e pe ecran dar asta nu inseamna ca nu o privesc zilnic… Am vrut sa o sterg dar nu pot. Ceva nu ma lasa. Am vrut sa-i sterg numerele din telefon dar degeaba ca le stiu. Le-am memorat de la atatea mesaje cate ne-am trimis. Am vrut sa-l sterg din lista de mess… N-am putut nici asta. Nu pot sa-l scot din viata mea, NU VREAU! Dupa foarte mult timp gasisem pe cineva altfel decat toti ceilalti cu care am stat. Cineva care imi oferea tot ce aveam nevoie din punct de vedere spiritual. Cineva numai pentru sufletul meu… Cineva de care m-am atasat foarte repede dar care s-a schimbat foarte mult intr-un timp foarte scurt si nu cred ca o sa aflu vreodata de ce.
Cred ca spre deosebire de celelalte relatii, aici n-am gresit cu nimic. Sau poate am gresit cand am inceput sa tin la el dar inimii nu ii poti poruncii ce sa faca. Si nu numai inima a vrut sa se ataseze de EL ci toata fiinta mea a facut-o. Acum am murit psihic. Sunt un robot, fara sperante, fara vise sau iluzii, ganduri bune sau zambet pe buze. Totul se desfasoara mecanic, nu mai am EU controlul asupra MEA, nu mai pot raspunde la o intrebare simpla pusa de oamenii din jur: „Ti-e bine?” NU STIU! Pentru ca asa e: NU STIU! Putin ma intereseaza ce se intampla in jurul meu, putin ma intereseaza ce se intampla cu mine, nu mai am nicio pofta de viata, fac totul doar pentru ca asa trebuie facut nu neaparat pentru ca as vrea. Logica imi spune sa nu-l sun desi as vrea sa o fac. Dar tot logica imi ofera si explicatia pentru care sa nu fac acest lucru necugetat: „ce as obtine sunandu-l? Ca de impacat oricum nu ne mai impacam, tu ai tot incercat, dar acum nu mai vrea el. Si te-ai despartit de el pentru ca nu-ti era bine langa el. De ce sa-l suni acum?”
Prin filme intotdeauna un cuplu se impaca pentru ca a intervenit un prieten care stia cat de mult tin cei doi unul la celalalt. Viata nu e un film, viata e o realitate cruda si impacari din astea nu prea au loc. Impacare… mai exista in dictionarul meu cuvantul asta? Se pare ca da doar ca atat mai e: un simplu cuvant. La fel ca si „Te iubesc”… Nu mai trezesc nimic in mine…
marți, 9 februarie 2010
Impreuna
Femeia stătea întinsă pe spate cu privirea aţintită în tavan. Ochii ei fixau marea albă ce se întindea la nesfârşit deasupra ei. Corpul ei nemişcat părea a fi o parte din pat. Doar mişcările lente ale pieptului care se umplea şi se golea încet erau singurele mişcări din acea cameră mult prea mare pentru o singură persoană. Oare ce se întâmpla cu femeia? Se apropia încet de ultimele ei clipe? Sau pur şi simplu ceva o determina să rămână aşa nemişcata? Da. Se gândea. Se gândea la trecutul ei. Se gândea la prezentul ei. Se gândea la ce o va aştepta pe viitor.
Trecutul? O mare întunecată, presărată uneori cu vreme bună, alteori cu furtunile cele mai crâncene. Se gândea la el. Oare cum îl cunoscuse? E clar că nu fusese o întâlnire obişnuită.
- Oooh, da! Îmi amintesc. În urma unui joc de pe internet. Întâi vorbeam despre joc, ulterior mi-a arătat o fotografie şi mi-am zis: „Trebuie să fie al meu!” Şi uite că acum e şi nu e al meu.
Femeia era tristă. Corpul ei era fără vlagă, căci bărbatul plecase departe. O vizitase ca de fiecare dată un week-end şi apoi plecase la fel cum venise, lăsând in sufletul ei un gol.
- Poate ar trebui să desenez chipul lui pe tavan, îşi spuse femeia fără să-şi dea seama că dăduse glas gândurilor ei. Şi aşa privesc tavanul asta de fiecare dată când mă gândesc la el. Măcar mă uit la el şi poate voi avea senzaţia că e lângă mine, nu la mama naiba la 600km departe.
Deodată un fior rece îi străpunse tot corpul. Începuse furtuna şi uşa la terasă era deschisă. Nici nu-şi dăduse seama că cerul se întunecase şi că afară fulgera. Fusese mult prea prinsă în călătoria imaginară care o făcuse cu ceva clipe în urmă. Se ridică repede ca nu cumva ploaia să răzbească în interior dar rămase nemişcată: cerul plumburiu o fermeca. Se simţea ca şi cum îşi vedea propriul suflet acolo în înaltul cerului. Un fulger străpunse cerul. Abia atunci îşi dădu seama că tremura din toate încheieturile şi că pijamaua din satin se udase puţin de la stropii aduşi în casă de vânt. Închise uşa şi se aruncă imediat în pat. Începu să-si imagineze că era el cel ce o strângea în braţe şi nu plapuma. Somnul o cuprinse instantaneu.
Deschise ochii dar nu putu să zărească nimic. Peste tot întuneric. Ei, care întotdeauna îi fusese frică de întuneric, acum se simţea în largul ei, în bezna adânca din jur. Îi învelea trupul gol ca o mantie protectoare şi, spre surprinderea ei, se simţea în siguranţă. Încet, încet bezna începu să se risipească, făcând loc razelor de lumina. Cineva mergea spre ea.
- Oare să fie el? se întrebă ea, încercând să vadă prin lumina orbitoare cine era bărbatul care se îndrepta uşor către ea.
O siluetă mică, apoi din ce în ce mai mare până când îl văzu în faţa ei. De unde apăruse? Se uita la el şi nu îi venea să creadă: era el. Întinse încet mâna dar şi-o retrase repede de teamă că totul era un vis şi năluca din faţa ei se va risipi imediat ca un nor de fum.
- Şi dacă e un vis, ce? îşi spuse în sinea ei. Măcar e un vis frumos şi dacă tot nu-l pot atinge în viaţa reală, măcar în vis să-l ating.
Întinse iar mâna şi îi atinse obrazul proaspăt ras. Era cald şi asta îi confirmă femeii că nu visa. Era el, în carne şi oase, stând în faţa ei şi privind-o cu aceeaşi privire blândă care o fermecase din prima zi când îl văzuse. Aceeaşi privire care o făcea întotdeauna să se simtă în siguranţă. Lacrimi de fericire începură să curgă pe obrajii femeii.
Bărbatul o luă în braţe şi o strânse ferm la pieptul lui. Femeia se agăţă de gâtul lui şi începu să plângă şi mai tare:
- Eşti aici! Ce bine că ai venit! Mi-a fost aşa de dor de tine! Simţeam că am să înnebunesc dacă nu te văd! îi zise ea printre suspine.
- Da, draga mea, îi răspunse el, sunt aici. Mi-era dor de tine şi am venit să te vad.
- Spune-mi că nu mai pleci şi că ai să rămâi cu mine. Spune-mi te rog! îl imploră femeia cu ochii plini de lacrimi.
Bărbatul o sărută cu patimă, în timp ce mâinile îi alunecau încet pe trupul gol al femeii. Explora totul în încercarea de a-şi reaminti fiecare părticică a corpului care nu-l mai atinsese de mult.
- Am să mă întorc la tine foarte curând. Mai e puţin. Se apropie timpul când noi doi vom fi împreună. Şi nu o să mai rătăceşti singură prin întuneric şi cu siguranţă nu o să mai umbli aşa dezbrăcată pe frigul asta. Hai, sub pătură cu tine! Ai să răceşti!
- Nu-mi pasă! refuză femeia. Vreau să stau la tine în braţe unde e cald şi bine. Mai cald şi mai bine decât sub zece mii de paturi.
- Merg şi eu cu tine, nu plec nicăieri. Dar hai, te rog să te înveleşti. Ai mâinile foarte reci. Şi te rog, nu mai plânge, sunt cu tine acum. Totul va fi bine.
Se întinseră în pat şi femeia adormi liniştită în braţele lui. Îi auzea respiraţia prin vis şi asta îi dădea un sentiment de pace. In sfârşit se împlinise ce îşi dorea mai mult: să fie împreună.
Trecutul? O mare întunecată, presărată uneori cu vreme bună, alteori cu furtunile cele mai crâncene. Se gândea la el. Oare cum îl cunoscuse? E clar că nu fusese o întâlnire obişnuită.
- Oooh, da! Îmi amintesc. În urma unui joc de pe internet. Întâi vorbeam despre joc, ulterior mi-a arătat o fotografie şi mi-am zis: „Trebuie să fie al meu!” Şi uite că acum e şi nu e al meu.
Femeia era tristă. Corpul ei era fără vlagă, căci bărbatul plecase departe. O vizitase ca de fiecare dată un week-end şi apoi plecase la fel cum venise, lăsând in sufletul ei un gol.
- Poate ar trebui să desenez chipul lui pe tavan, îşi spuse femeia fără să-şi dea seama că dăduse glas gândurilor ei. Şi aşa privesc tavanul asta de fiecare dată când mă gândesc la el. Măcar mă uit la el şi poate voi avea senzaţia că e lângă mine, nu la mama naiba la 600km departe.
Deodată un fior rece îi străpunse tot corpul. Începuse furtuna şi uşa la terasă era deschisă. Nici nu-şi dăduse seama că cerul se întunecase şi că afară fulgera. Fusese mult prea prinsă în călătoria imaginară care o făcuse cu ceva clipe în urmă. Se ridică repede ca nu cumva ploaia să răzbească în interior dar rămase nemişcată: cerul plumburiu o fermeca. Se simţea ca şi cum îşi vedea propriul suflet acolo în înaltul cerului. Un fulger străpunse cerul. Abia atunci îşi dădu seama că tremura din toate încheieturile şi că pijamaua din satin se udase puţin de la stropii aduşi în casă de vânt. Închise uşa şi se aruncă imediat în pat. Începu să-si imagineze că era el cel ce o strângea în braţe şi nu plapuma. Somnul o cuprinse instantaneu.
Deschise ochii dar nu putu să zărească nimic. Peste tot întuneric. Ei, care întotdeauna îi fusese frică de întuneric, acum se simţea în largul ei, în bezna adânca din jur. Îi învelea trupul gol ca o mantie protectoare şi, spre surprinderea ei, se simţea în siguranţă. Încet, încet bezna începu să se risipească, făcând loc razelor de lumina. Cineva mergea spre ea.
- Oare să fie el? se întrebă ea, încercând să vadă prin lumina orbitoare cine era bărbatul care se îndrepta uşor către ea.
O siluetă mică, apoi din ce în ce mai mare până când îl văzu în faţa ei. De unde apăruse? Se uita la el şi nu îi venea să creadă: era el. Întinse încet mâna dar şi-o retrase repede de teamă că totul era un vis şi năluca din faţa ei se va risipi imediat ca un nor de fum.
- Şi dacă e un vis, ce? îşi spuse în sinea ei. Măcar e un vis frumos şi dacă tot nu-l pot atinge în viaţa reală, măcar în vis să-l ating.
Întinse iar mâna şi îi atinse obrazul proaspăt ras. Era cald şi asta îi confirmă femeii că nu visa. Era el, în carne şi oase, stând în faţa ei şi privind-o cu aceeaşi privire blândă care o fermecase din prima zi când îl văzuse. Aceeaşi privire care o făcea întotdeauna să se simtă în siguranţă. Lacrimi de fericire începură să curgă pe obrajii femeii.
Bărbatul o luă în braţe şi o strânse ferm la pieptul lui. Femeia se agăţă de gâtul lui şi începu să plângă şi mai tare:
- Eşti aici! Ce bine că ai venit! Mi-a fost aşa de dor de tine! Simţeam că am să înnebunesc dacă nu te văd! îi zise ea printre suspine.
- Da, draga mea, îi răspunse el, sunt aici. Mi-era dor de tine şi am venit să te vad.
- Spune-mi că nu mai pleci şi că ai să rămâi cu mine. Spune-mi te rog! îl imploră femeia cu ochii plini de lacrimi.
Bărbatul o sărută cu patimă, în timp ce mâinile îi alunecau încet pe trupul gol al femeii. Explora totul în încercarea de a-şi reaminti fiecare părticică a corpului care nu-l mai atinsese de mult.
- Am să mă întorc la tine foarte curând. Mai e puţin. Se apropie timpul când noi doi vom fi împreună. Şi nu o să mai rătăceşti singură prin întuneric şi cu siguranţă nu o să mai umbli aşa dezbrăcată pe frigul asta. Hai, sub pătură cu tine! Ai să răceşti!
- Nu-mi pasă! refuză femeia. Vreau să stau la tine în braţe unde e cald şi bine. Mai cald şi mai bine decât sub zece mii de paturi.
- Merg şi eu cu tine, nu plec nicăieri. Dar hai, te rog să te înveleşti. Ai mâinile foarte reci. Şi te rog, nu mai plânge, sunt cu tine acum. Totul va fi bine.
Se întinseră în pat şi femeia adormi liniştită în braţele lui. Îi auzea respiraţia prin vis şi asta îi dădea un sentiment de pace. In sfârşit se împlinise ce îşi dorea mai mult: să fie împreună.
O lume...
Un mare gol. Nu simt nimic. In afara de o senzatie de durere surda in stomac generata de pachetul de tigari care il fumez zilnic si o sticla de Cola... Gol. Ascult Parazitii. Parca sunetele scoase de boxe trec prin mine si se lovesc undeva de pereti... Un mare gol.
Sa fie din cauza ca oamenii nu inceteaza sa ma surprinda intr-un mod neplacut? Ce este omul? Cea mai complexa fiinta de pe Pamant? Nu cred ca e o definitie suficienta. Cel mai mare mister? Poate ca da. De ce gandim?
Ca sa comunicam cu noi insine probabil, pentru ca cele mai multe ganduri raman doar pentru noi. Poate ca atunci cand scrii o fraza, de fapt gandesti inainte un intreg roman. Oare cum ar fi sa le poti scrie pe toate undeva? Le-ai mai citi apoi?
Se spune ca gandul are puteri miraculoase, ca subconstientul are o putere extraordinara. Nu vi s-a intamplat de multe ori sa va doriti, sa zicem, un lucru marunt, cum ar fi "ce bine ar fi daca ar veni tramvaiul acum ca sa nu ajung tarziu la serviciu" si in momentul imediat urmator sa soseasca tramvaiul in statie?
Poate ca ce-mi doresc eu este peste puterea gandului meu. Imi doresc o lume mai buna, oameni in jurul meu cu ganduri mai bune care sa-si doreasca si el la randul lor o lume mai buna si impreuna sa ne rugam pentru armonie si pace. Si prin ruga nu ma refer la "Tatal nostru" sau "Crezul", ci pur si simplu sa ne dorim impreuna o lume mai buna.
Imi doresc sa am parte de oameni mai buni, de oameni care sa nu-si urmeze doar interesul lor, sa se gandeasca si la binele altora. Oameni in care poti sa ai incredere, fara sa-ti fie teama ca maine te pot trada. Nu am spus ca maine iti pot insela asteptarile pentru ca se poate intampla sa ai asteptari prea mari si oricand acestea pot fi inselate.
Imi doresc oameni cu un suflet mai bun, cu un comportament mai civilizat, sa ai macar speranta ca nu ai nevoie neaparat de traditionalul "PCR" (pile, cunostinte si relatii) pentru a te descurca intr-o situatie mai "delicata". Poate ca toti ne dorim asta, doar ca in cele mai multe cazuri noi insine ne comportam altfel decat ne-am dori, dar in fond si la urma urmei faptele ne definesc. A incerca... nu e suficient. Poti sa incerci pana la adanci batranetii si sa nu reusesti. Important este sa-ti doresti asta, sa vrei cu adevarat ceva mai bun in viata si vei reusi.
joi, 14 ianuarie 2010
Destin
Destin
Asta se intampla acum 10 ani...prin toamna....
Rose a iesit de la facultate impreuna cu colegii ei-este anul 2-, este suparata ca s-a certat cu Mike.Nu dureaza mult si colegii observa starea de "euforie" ce o stapanea pe Rose, discutand intre ei decid sa merga in parc si sa o cheme si pe ea.
-Hey,Rose! Ma gandeam...sa mergem in parc ,vi si tu?spune vocea calda a lui Tyler amicul ei,nu il poate refuza...sunt prieteni buni de cand aveau cinci ani.
-Desigur Tyler!spune ea cu mintea in alta parte,bineinteles la Mike...
Merg parca teleghidati de drumul deja foarte cunoscut,se aseaza pe o banca si uita complet scopul acestei iesiri, ignorand-o pe Rose, fara intentie desigur.Desi in mod normal se supara, acum profita de ocazie sa se gandeasca la ale ei. Priveste in gol, brusc isi muta privirea incruntata la frunzele ce se joaca in fata ei ..."este absolut enervant, ma ametiti,incetati!!" isi spune ea in gand.Trece o rafala de vant si muta frunzele de parte de privirea lui Rose,fara sa isi dea seama zambeste multumita.Norii se alergau si ei dar acum suparati si nergiciosi s-au adunat gramada pe tot cerul....Un strop racoros ,poate chiar prea racoros, ii atinge pielea fierbinte de furie,acum a inceput o ploaie serioasa...Au fugit toti fara sa se mai salute, Rose alearga spre casa pentru ca tocmai a pierdut autobuzul si nu paote astepta in ploaie. Alearga neatenta pe unde ,calca tipic pentru ea, ii aluneca piciorul si isi rupe sandalele "nu-i o problema, ma descalt si alerg desculta,asa o sa alerg mult usor"...Acum merge destul de incet , a obosit. Un baiat inalt,ochii caprui,saten,solid buzele sunt de culoarea petalelor de trandafir si mari,un pic de barba (semn de masculinitate ce o innebuneste pe Rose)....se opreste brusc in fata ei si incep o conversatie mai mult decat ciudata dar foarte interesanta:
-Buna!Numele meu este Bob,te-am urmarit din parc pana aici,si pot spune sus si tare ca sunt absoluttt sigurrr ca m-am indragostit,ciudat este ca m-am indragostit de tine alergand desculta in ploaie...Sper ca nu te-am speriat!!!
-....nu...sau cel putin asa cred....
-Te grabesti?
-Sincer,da!(Rose este defapt sperita sa nu ii lesine in brate)Ploua destul de tare sa ma apuce o raceala zdravana. Rose isi mentine foarte bine calmul chiar daca este inebunita de felul in care arata acel Bob....asta poate pentru ca inca nu poate vedea altceva decat Mike....
-Atunci te rog sa imi dai un numar de telefon,o adresa,orice poate sa am ajute sa tin legatura cu tine...apropo scuze cum te numesti?
-Rose,si numarul il poti afla singur daca iti doresti cu adevarat....acum te rog sa nu te superi dar trebuie sa plec...
-Ok Rose...spune suparat Bob..Te pot conduce pana acasa?
-Ok...
Bob venea in fiecare dimineata si o ducea la scoala,o lua de la scoala si mergeau la o cafenea zi dupa zi....Dupa aprox 2 saptamani Rose ia dat numarul ei si vorbeau noapte de noapte....
Asa a inceput povestea noastra de dragoste, ne-am mutat impreuna dupa doua saptamani,si ne-am casatorit dupa un an....spune Rose terminand de povestit lui Patrick fiului ei si a lui Bob in varsta de 9 ani...Rose ofteaza cu nostalgie si Bob o strange in brate cu atata dragoste cu cat o facea si la inceput,doar ca acum este si ce au mai de pret relizare pentru ei Patrick....frumosul baiat brunet,cu tenul masiliniu (cei drept seamna mai mult cu Rose) si ochii albastrii care nu se stie de unde au fost mosteniti....
Rose a iesit de la facultate impreuna cu colegii ei-este anul 2-, este suparata ca s-a certat cu Mike.Nu dureaza mult si colegii observa starea de "euforie" ce o stapanea pe Rose, discutand intre ei decid sa merga in parc si sa o cheme si pe ea.
-Hey,Rose! Ma gandeam...sa mergem in parc ,vi si tu?spune vocea calda a lui Tyler amicul ei,nu il poate refuza...sunt prieteni buni de cand aveau cinci ani.
-Desigur Tyler!spune ea cu mintea in alta parte,bineinteles la Mike...
Merg parca teleghidati de drumul deja foarte cunoscut,se aseaza pe o banca si uita complet scopul acestei iesiri, ignorand-o pe Rose, fara intentie desigur.Desi in mod normal se supara, acum profita de ocazie sa se gandeasca la ale ei. Priveste in gol, brusc isi muta privirea incruntata la frunzele ce se joaca in fata ei ..."este absolut enervant, ma ametiti,incetati!!" isi spune ea in gand.Trece o rafala de vant si muta frunzele de parte de privirea lui Rose,fara sa isi dea seama zambeste multumita.Norii se alergau si ei dar acum suparati si nergiciosi s-au adunat gramada pe tot cerul....Un strop racoros ,poate chiar prea racoros, ii atinge pielea fierbinte de furie,acum a inceput o ploaie serioasa...Au fugit toti fara sa se mai salute, Rose alearga spre casa pentru ca tocmai a pierdut autobuzul si nu paote astepta in ploaie. Alearga neatenta pe unde ,calca tipic pentru ea, ii aluneca piciorul si isi rupe sandalele "nu-i o problema, ma descalt si alerg desculta,asa o sa alerg mult usor"...Acum merge destul de incet , a obosit. Un baiat inalt,ochii caprui,saten,solid buzele sunt de culoarea petalelor de trandafir si mari,un pic de barba (semn de masculinitate ce o innebuneste pe Rose)....se opreste brusc in fata ei si incep o conversatie mai mult decat ciudata dar foarte interesanta:
-Buna!Numele meu este Bob,te-am urmarit din parc pana aici,si pot spune sus si tare ca sunt absoluttt sigurrr ca m-am indragostit,ciudat este ca m-am indragostit de tine alergand desculta in ploaie...Sper ca nu te-am speriat!!!
-....nu...sau cel putin asa cred....
-Te grabesti?
-Sincer,da!(Rose este defapt sperita sa nu ii lesine in brate)Ploua destul de tare sa ma apuce o raceala zdravana. Rose isi mentine foarte bine calmul chiar daca este inebunita de felul in care arata acel Bob....asta poate pentru ca inca nu poate vedea altceva decat Mike....
-Atunci te rog sa imi dai un numar de telefon,o adresa,orice poate sa am ajute sa tin legatura cu tine...apropo scuze cum te numesti?
-Rose,si numarul il poti afla singur daca iti doresti cu adevarat....acum te rog sa nu te superi dar trebuie sa plec...
-Ok Rose...spune suparat Bob..Te pot conduce pana acasa?
-Ok...
Bob venea in fiecare dimineata si o ducea la scoala,o lua de la scoala si mergeau la o cafenea zi dupa zi....Dupa aprox 2 saptamani Rose ia dat numarul ei si vorbeau noapte de noapte....
Asa a inceput povestea noastra de dragoste, ne-am mutat impreuna dupa doua saptamani,si ne-am casatorit dupa un an....spune Rose terminand de povestit lui Patrick fiului ei si a lui Bob in varsta de 9 ani...Rose ofteaza cu nostalgie si Bob o strange in brate cu atata dragoste cu cat o facea si la inceput,doar ca acum este si ce au mai de pret relizare pentru ei Patrick....frumosul baiat brunet,cu tenul masiliniu (cei drept seamna mai mult cu Rose) si ochii albastrii care nu se stie de unde au fost mosteniti....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
