Impreuna

Femeia stătea întinsă pe spate cu privirea aţintită în tavan. Ochii ei fixau marea albă ce se întindea la nesfârşit deasupra ei. Corpul ei nemişcat părea a fi o parte din pat. Doar mişcările lente ale pieptului care se umplea şi se golea încet erau singurele mişcări din acea cameră mult prea mare pentru o singură persoană. Oare ce se întâmpla cu femeia? Se apropia încet de ultimele ei clipe? Sau pur şi simplu ceva o determina să rămână aşa nemişcata? Da. Se gândea. Se gândea la trecutul ei. Se gândea la prezentul ei. Se gândea la ce o va aştepta pe viitor.
Trecutul? O mare întunecată, presărată uneori cu vreme bună, alteori cu furtunile cele mai crâncene. Se gândea la el. Oare cum îl cunoscuse? E clar că nu fusese o întâlnire obişnuită.
- Oooh, da! Îmi amintesc. În urma unui joc de pe internet. Întâi vorbeam despre joc, ulterior mi-a arătat o fotografie şi mi-am zis: „Trebuie să fie al meu!” Şi uite că acum e şi nu e al meu.
Femeia era tristă. Corpul ei era fără vlagă, căci bărbatul plecase departe. O vizitase ca de fiecare dată un week-end şi apoi plecase la fel cum venise, lăsând in sufletul ei un gol.
- Poate ar trebui să desenez chipul lui pe tavan, îşi spuse femeia fără să-şi dea seama că dăduse glas gândurilor ei. Şi aşa privesc tavanul asta de fiecare dată când mă gândesc la el. Măcar mă uit la el şi poate voi avea senzaţia că e lângă mine, nu la mama naiba la 600km departe.
Deodată un fior rece îi străpunse tot corpul. Începuse furtuna şi uşa la terasă era deschisă. Nici nu-şi dăduse seama că cerul se întunecase şi că afară fulgera. Fusese mult prea prinsă în călătoria imaginară care o făcuse cu ceva clipe în urmă. Se ridică repede ca nu cumva ploaia să răzbească în interior dar rămase nemişcată: cerul plumburiu o fermeca. Se simţea ca şi cum îşi vedea propriul suflet acolo în înaltul cerului. Un fulger străpunse cerul. Abia atunci îşi dădu seama că tremura din toate încheieturile şi că pijamaua din satin se udase puţin de la stropii aduşi în casă de vânt. Închise uşa şi se aruncă imediat în pat. Începu să-si imagineze că era el cel ce o strângea în braţe şi nu plapuma. Somnul o cuprinse instantaneu.
Deschise ochii dar nu putu să zărească nimic. Peste tot întuneric. Ei, care întotdeauna îi fusese frică de întuneric, acum se simţea în largul ei, în bezna adânca din jur. Îi învelea trupul gol ca o mantie protectoare şi, spre surprinderea ei, se simţea în siguranţă. Încet, încet bezna începu să se risipească, făcând loc razelor de lumina. Cineva mergea spre ea.
- Oare să fie el? se întrebă ea, încercând să vadă prin lumina orbitoare cine era bărbatul care se îndrepta uşor către ea.
O siluetă mică, apoi din ce în ce mai mare până când îl văzu în faţa ei. De unde apăruse? Se uita la el şi nu îi venea să creadă: era el. Întinse încet mâna dar şi-o retrase repede de teamă că totul era un vis şi năluca din faţa ei se va risipi imediat ca un nor de fum.
- Şi dacă e un vis, ce? îşi spuse în sinea ei. Măcar e un vis frumos şi dacă tot nu-l pot atinge în viaţa reală, măcar în vis să-l ating.
Întinse iar mâna şi îi atinse obrazul proaspăt ras. Era cald şi asta îi confirmă femeii că nu visa. Era el, în carne şi oase, stând în faţa ei şi privind-o cu aceeaşi privire blândă care o fermecase din prima zi când îl văzuse. Aceeaşi privire care o făcea întotdeauna să se simtă în siguranţă. Lacrimi de fericire începură să curgă pe obrajii femeii.
Bărbatul o luă în braţe şi o strânse ferm la pieptul lui. Femeia se agăţă de gâtul lui şi începu să plângă şi mai tare:
- Eşti aici! Ce bine că ai venit! Mi-a fost aşa de dor de tine! Simţeam că am să înnebunesc dacă nu te văd! îi zise ea printre suspine.
- Da, draga mea, îi răspunse el, sunt aici. Mi-era dor de tine şi am venit să te vad.
- Spune-mi că nu mai pleci şi că ai să rămâi cu mine. Spune-mi te rog! îl imploră femeia cu ochii plini de lacrimi.
Bărbatul o sărută cu patimă, în timp ce mâinile îi alunecau încet pe trupul gol al femeii. Explora totul în încercarea de a-şi reaminti fiecare părticică a corpului care nu-l mai atinsese de mult.
- Am să mă întorc la tine foarte curând. Mai e puţin. Se apropie timpul când noi doi vom fi împreună. Şi nu o să mai rătăceşti singură prin întuneric şi cu siguranţă nu o să mai umbli aşa dezbrăcată pe frigul asta. Hai, sub pătură cu tine! Ai să răceşti!
- Nu-mi pasă! refuză femeia. Vreau să stau la tine în braţe unde e cald şi bine. Mai cald şi mai bine decât sub zece mii de paturi.
- Merg şi eu cu tine, nu plec nicăieri. Dar hai, te rog să te înveleşti. Ai mâinile foarte reci. Şi te rog, nu mai plânge, sunt cu tine acum. Totul va fi bine.
Se întinseră în pat şi femeia adormi liniştită în braţele lui. Îi auzea respiraţia prin vis şi asta îi dădea un sentiment de pace. In sfârşit se împlinise ce îşi dorea mai mult: să fie împreună.